Icoane bizantine: 2010

duminică, 15 august 2010

Maica Domnului

Maica Domnului Eleusa, icoană pe lemn, grund traditional, pictură în tehnica tempera cu ou, 20/30 cm

detaliu

Icoana in tehinica tempera ( pigmenti de culoare minerali cu liant emulsie de ou), pe lemn preparat cu clei si creta micronizata, 30/40 cm

vineri, 19 februarie 2010

Icoana include elementele reprezentative ale regnului vegetal, mineral şi animal. Materialele fundamentale (apa, creta, pigmeţii, oul, etc.) folosite în slujirea la exprimarea Chipului lui Dumnezeu. Se poate face astfel o paralelă cu binecuvântarea materialelor de construcţie a templului, „de la tine sunt toate şi cele primite din mâna ta ţi-le-am adus ţie (ICor.29,14). În Sfânta Liturghie apare mai concret la aducerea Cinstitelor Daruri şi Prefacerea în Trupul si Sângele lui Hristos «ţie îţi aducem toate şi penru toate». Materia folosită în icoană ca dar lui Dumnezeu din partea omului, subliniază la rândul ei sesnul liturgic al icoanei.”

Tehnica temperei prin limitarea ei menţine icoana în transcendent. O încercare nepotrivită a pictorului de înaintare în realism este practic imposibilă având caracteristicele sale specifice, ea ar apărea nefireasca, demascată şi goală, aproape de kitch. O altă constângere pe care o manifestă folosirea temperei este necesitatea delimitarii. „Tempera este potrivită pentru a reda anumite tipuri de concepţii grafice precis formulate. Ea cere claritate în formulare şi nu se poate adapta nici unei imprecizii”. Este o metodă potrivită de abordare a liniei şi nu a volumului care se vrea mai mult sugerat, este deasemenea limitată de dimensiunile reduse pe care le dictează panoul. Cea mai mare dimensiune poate fi împinsă până la 2-2,7 m; însă aceasta forţează cumva dimensiunea naturală a metode. Tempera nu e adecvată nici pentru o pictură într-o gamă grava, riscând să se prezinte murdară şi obscură iar la dimnesiuni mari riscă sa-şi iese din limitele ei naturale. Îi este specific un registru mai înalt cu culori deschise opunându-se în acest sens picturii în ulei. „Ceea ce este înalt pentru violoncel este grav pentru vioară, şi vioara işi exprimă caracterul său special într-o zonă pe care violoncelul cu greu poate sa o atingă.”

Spre deosebire de contemporaneitate, gustul pentru culoare manifestat cu precădere în tempera ca tehnica prin excelenta a Evului Mediu, este diferit. Datorită valorii intrinsece a materiei folosite în pictură, culoarea poartă o altă haină, mai luminoasa, pură, amestecurile dintre culori sunt evitate pe cât posibil preferând-se o paleta mai bogata în culori curate. „Astăzi nu ne mai putem bucura de o sărbătoare cromatică precum cea pe care a izbutit-o Evul Mediu […] spiritul spectaculosului ne părăseşte atunci când ne uităm la picturi. Ne e frică de soare, alegem blânda umbră, ne plac auriturile noastre şterse, tocite, uzate, argintăriile noastre oxidate; şi chirciţi sub pălăria sensibilei noastre conştiinţe estetice, preferăm să nu credem în strălucirea curată, în lumina luxuriantă, ţipătoare a soarelui pe care o savura Evul Mediu. Ne îngrijim mai mult de armonia subtilă decât de strălucirea triumfătoare.”

Săndulescu consideră la fel, că culorile în tempera „nu se întunecă şi nu se îngălbenesc cu timpul si rămân aproape în aceaşi stare, fie că sunt mate fie că sunt cu vernis.”

Deşi gălbenuşul de ou se prezinta ca unu dintre mediumurile cele mai perfecte şi pictura în tempera, una dintre cele mai rezistente timpului, „tempera nu este un panaceu ci un medium cu aplicabilitate limitata, care interior limitelor sale îşi îndeplineşte perfect datoria.”

luni, 25 ianuarie 2010

miercuri, 20 ianuarie 2010

Pictura in tehnica tempera I

Dacă Vasari utiliza independent termenul de tempera pentru a arăta toate amestecurile de pigment cu un liant oarecare, atât pentru ulei cât şi pentru vernis, prin tempera se întelege şi o tehnică picturală pe bază de apă ce foloseşte ca şi liant o emulsie de origine organică, naturală, polară. Acest procedeu este foarte vechi, aproape umbrit de trecerea timpului, cunoscut de aproape toate civilizaţile antice şi de lumea romană ce îşi atinge apogeul în Evul Mediu. S-a desfăşurat atât pe paginile de pergament cât şi pe manuscrisele iluministe, dar apare în forma cea mai potrivită pe panoul de lemn cu fondul de aur din pictura debutantă a Renaşterii, nu pentru mult timp, fiind înlocuită curând cu pictura în ulei pe suport de pânză.
Interesul pentru tempera revine în secolul XVIII când cerectările tehnice ale artiştilor neoclasici o regăsesc ca fiind o tehincă stabilă, sigură, ce îmbătrâneşte greu, din nou pusă în valoare de artiştii epocii. „Nu e un hazard în a afirma că în secolul XIX toţi marii maeştrii au elaborat o reţetă personală pentru a compune tehnica lor tempera” . În secolul XX o întâlnim la artişti ca Klimt şi Picasso sau De Chirio şi Carro, în Italia.
Tempera este invenţia Antichităţii a cărei precisă tehnică a fost învăluită în suprapunerea epocilor şi atinge apogeul în Renaştere. Alături de pictura murală, pictura în tempera s-a dovedit credibilă prin echilibrul şi stabilitatea pe care timpul a demonstrat-o şi prin dăinuirea în memoria colectivă a pictorilor. Se prezintă ca un punct de plecare, o iniţiere în tehnologia picturii, ce permite deschiderea spre alte orzonturi tehnice şi deci estetice. Din acest motiv unii pictorii au părăsit-o ca evadare de la echilibru, fie spre materialismul carnal şi naturalist fie printr-o reîntoarcere, recunaştere a posibilităţilor de redare a unui univers mai spiritual pe care culorile de apa le oferă ca instrument artei moderne. Arta Bizantină a gasit-o şi înfiat-o ca fiind cea mai potrivită forma a materialităţii practicii picturale de a-şi promova mesajul.
O formă de manifestare tehnică generează deci un tip estetic. Din acest punct de vedere este în concordanţă cu Arta Creştinismului, ca mijloc de expunere materiala şi se opune la ceea ce referatul biblic numeşte lumea, adică carnalului, expunerea obsesiva a materialităţii, ce merge până la deformarea corpului uman, la boală, la reprezentarea obezitaţii ca întrupare a esteticului. Cu timpul şi această manifestare trecătoare a unei tipologii estetice a fost părăsită şi înlocuită de artă, cu un alt ideal estetic, nemaifiind înteleasă de contemporaneite. În noua manifestare a timpului „materialitatea, concreteţea corpurilor nu mai poate fi ignorată, anatomia omului şi a vieţuitoarelor impune mutaţii decisive, profunzimea spaţiului şi incidenţa lumini asupra elementelor naturii de asemenea, ineditul acestei lumi reale, văzute şi nu imaginate, nu mai poate fi redat în tempera.”
În opoziţie cu valorile lumii pe care Renaşterea le propune precursorilor săi cu interese naturaliste, aceleaşi valori creştine prin care tehnica în tempera reuşeşte să le opună senzualismului şi reuşeste să-şi prezinte sfinţii în asceză şi rugăciune, cu chipuri ce împletesc tristeţea şi bucuria, în expresia calmă şi serenă a Chipului se menţin neinflunţate. Este posibil aceasta doar prin caractersiticile specifice icoanei, efectul estetic pe care îl rezolvă tehnica în tempera. Culorile au o strălucire mată, sobră, tonurile vor fi întodeauna mai inchise, mai puţin lucitoare, mai puţin realiste decât ceea ce pictura în ulei reuşeste să redea şi deci transpunerea în naturalul lumii e îngreuiată. Volumul se vrea doar sugerat şi apropierea de realitate nu e întocmai.