Pictura in tehnica tempera I

Dacă Vasari utiliza independent termenul de tempera pentru a arăta toate amestecurile de pigment cu un liant oarecare, atât pentru ulei cât şi pentru vernis, prin tempera se întelege şi o tehnică picturală pe bază de apă ce foloseşte ca şi liant o emulsie de origine organică, naturală, polară. Acest procedeu este foarte vechi, aproape umbrit de trecerea timpului, cunoscut de aproape toate civilizaţile antice şi de lumea romană ce îşi atinge apogeul în Evul Mediu. S-a desfăşurat atât pe paginile de pergament cât şi pe manuscrisele iluministe, dar apare în forma cea mai potrivită pe panoul de lemn cu fondul de aur din pictura debutantă a Renaşterii, nu pentru mult timp, fiind înlocuită curând cu pictura în ulei pe suport de pânză.
Interesul pentru tempera revine în secolul XVIII când cerectările tehnice ale artiştilor neoclasici o regăsesc ca fiind o tehincă stabilă, sigură, ce îmbătrâneşte greu, din nou pusă în valoare de artiştii epocii. „Nu e un hazard în a afirma că în secolul XIX toţi marii maeştrii au elaborat o reţetă personală pentru a compune tehnica lor tempera” . În secolul XX o întâlnim la artişti ca Klimt şi Picasso sau De Chirio şi Carro, în Italia.
Tempera este invenţia Antichităţii a cărei precisă tehnică a fost învăluită în suprapunerea epocilor şi atinge apogeul în Renaştere. Alături de pictura murală, pictura în tempera s-a dovedit credibilă prin echilibrul şi stabilitatea pe care timpul a demonstrat-o şi prin dăinuirea în memoria colectivă a pictorilor. Se prezintă ca un punct de plecare, o iniţiere în tehnologia picturii, ce permite deschiderea spre alte orzonturi tehnice şi deci estetice. Din acest motiv unii pictorii au părăsit-o ca evadare de la echilibru, fie spre materialismul carnal şi naturalist fie printr-o reîntoarcere, recunaştere a posibilităţilor de redare a unui univers mai spiritual pe care culorile de apa le oferă ca instrument artei moderne. Arta Bizantină a gasit-o şi înfiat-o ca fiind cea mai potrivită forma a materialităţii practicii picturale de a-şi promova mesajul.
O formă de manifestare tehnică generează deci un tip estetic. Din acest punct de vedere este în concordanţă cu Arta Creştinismului, ca mijloc de expunere materiala şi se opune la ceea ce referatul biblic numeşte lumea, adică carnalului, expunerea obsesiva a materialităţii, ce merge până la deformarea corpului uman, la boală, la reprezentarea obezitaţii ca întrupare a esteticului. Cu timpul şi această manifestare trecătoare a unei tipologii estetice a fost părăsită şi înlocuită de artă, cu un alt ideal estetic, nemaifiind înteleasă de contemporaneite. În noua manifestare a timpului „materialitatea, concreteţea corpurilor nu mai poate fi ignorată, anatomia omului şi a vieţuitoarelor impune mutaţii decisive, profunzimea spaţiului şi incidenţa lumini asupra elementelor naturii de asemenea, ineditul acestei lumi reale, văzute şi nu imaginate, nu mai poate fi redat în tempera.”
În opoziţie cu valorile lumii pe care Renaşterea le propune precursorilor săi cu interese naturaliste, aceleaşi valori creştine prin care tehnica în tempera reuşeşte să le opună senzualismului şi reuşeste să-şi prezinte sfinţii în asceză şi rugăciune, cu chipuri ce împletesc tristeţea şi bucuria, în expresia calmă şi serenă a Chipului se menţin neinflunţate. Este posibil aceasta doar prin caractersiticile specifice icoanei, efectul estetic pe care îl rezolvă tehnica în tempera. Culorile au o strălucire mată, sobră, tonurile vor fi întodeauna mai inchise, mai puţin lucitoare, mai puţin realiste decât ceea ce pictura în ulei reuşeste să redea şi deci transpunerea în naturalul lumii e îngreuiată. Volumul se vrea doar sugerat şi apropierea de realitate nu e întocmai.