Icoana include elementele reprezentative ale regnului vegetal, mineral şi animal. Materialele fundamentale (apa, creta, pigmeţii, oul, etc.) folosite în slujirea la exprimarea Chipului lui Dumnezeu. Se poate face astfel o paralelă cu binecuvântarea materialelor de construcţie a templului, „de la tine sunt toate şi cele primite din mâna ta ţi-le-am adus ţie (ICor.29,14). În Sfânta Liturghie apare mai concret la aducerea Cinstitelor Daruri şi Prefacerea în Trupul si Sângele lui Hristos «ţie îţi aducem toate şi penru toate». Materia folosită în icoană ca dar lui Dumnezeu din partea omului, subliniază la rândul ei sesnul liturgic al icoanei.”
Tehnica temperei prin limitarea ei menţine icoana în transcendent. O încercare nepotrivită a pictorului de înaintare în realism este practic imposibilă având caracteristicele sale specifice, ea ar apărea nefireasca, demascată şi goală, aproape de kitch. O altă constângere pe care o manifestă folosirea temperei este necesitatea delimitarii. „Tempera este potrivită pentru a reda anumite tipuri de concepţii grafice precis formulate. Ea cere claritate în formulare şi nu se poate adapta nici unei imprecizii”. Este o metodă potrivită de abordare a liniei şi nu a volumului care se vrea mai mult sugerat, este deasemenea limitată de dimensiunile reduse pe care le dictează panoul. Cea mai mare dimensiune poate fi împinsă până la 2-2,7 m; însă aceasta forţează cumva dimensiunea naturală a metode. Tempera nu e adecvată nici pentru o pictură într-o gamă grava, riscând să se prezinte murdară şi obscură iar la dimnesiuni mari riscă sa-şi iese din limitele ei naturale. Îi este specific un registru mai înalt cu culori deschise opunându-se în acest sens picturii în ulei. „Ceea ce este înalt pentru violoncel este grav pentru vioară, şi vioara işi exprimă caracterul său special într-o zonă pe care violoncelul cu greu poate sa o atingă.”
Spre deosebire de contemporaneitate, gustul pentru culoare manifestat cu precădere în tempera ca tehnica prin excelenta a Evului Mediu, este diferit. Datorită valorii intrinsece a materiei folosite în pictură, culoarea poartă o altă haină, mai luminoasa, pură, amestecurile dintre culori sunt evitate pe cât posibil preferând-se o paleta mai bogata în culori curate. „Astăzi nu ne mai putem bucura de o sărbătoare cromatică precum cea pe care a izbutit-o Evul Mediu […] spiritul spectaculosului ne părăseşte atunci când ne uităm la picturi. Ne e frică de soare, alegem blânda umbră, ne plac auriturile noastre şterse, tocite, uzate, argintăriile noastre oxidate; şi chirciţi sub pălăria sensibilei noastre conştiinţe estetice, preferăm să nu credem în strălucirea curată, în lumina luxuriantă, ţipătoare a soarelui pe care o savura Evul Mediu. Ne îngrijim mai mult de armonia subtilă decât de strălucirea triumfătoare.”
Săndulescu consideră la fel, că culorile în tempera „nu se întunecă şi nu se îngălbenesc cu timpul si rămân aproape în aceaşi stare, fie că sunt mate fie că sunt cu vernis.”
Deşi gălbenuşul de ou se prezinta ca unu dintre mediumurile cele mai perfecte şi pictura în tempera, una dintre cele mai rezistente timpului, „tempera nu este un panaceu ci un medium cu aplicabilitate limitata, care interior limitelor sale îşi îndeplineşte perfect datoria.”
