Icoana si arta

Icoana este arta, dar o arta smerita, ca si orice manifestare a Crestinismului in lume. Este o arta smerita pentru ca nu poate corespunde sintagmei "arta pentru arta", scopul artei crestine nu e arta. Arta se prezinta pe sine ca fiind autosuficienta, un cerc inchis, se prezinta ca fiind de sine statatoare, "arta pentru arta" ramane insa inutila tocmai din acest motiv, arta nu poate manifesta un scop in sine cu toate ca detine o forta prin care poate sustine partial o asemenea afirmatie. Tocmai in virtutea conceptului de "arta pentru arta" nu prezinta o sustinere exterioara existentei sale restranse si din acest motiv icoana se prezinta ca o forma de arta superioara. Arta ramane doar un instrument, forma de manifestare a icoanei ce nu-si detine scopul intransa.
Totusi, icoana nu are valoare in sine, este subordonata, dependenta si in acelasi timp este o cheie de intelegere spre divinitate. De aici, nici intelegerea icoanei nu este posibila daca se face abstractie de sursa ce o valideaza. Ea necesita un limbaj decodificator ce izvoraste din scop, limbaj pe care il detine, prin care concentreaza in simboluri si e capabila sa despacheteze si sa invedereze taine.
Arta s-a manifestat diferit si a fost sustinuta intodeauna de substratul socio-cultural si istoric, daca odata urmarea obiectivitatea, chiar daca initial scopul era unul obiectiv, odata ce accentul a fost pus pe om, importanta pe care "filtrul", omul, incepe sa creasca, accentul deviaza bineinteles pe subiectivitate. Momentul conflictual il reprezinta bineinteles Renasterea. Atunci virtutea unui pictor consta totusi in redarea imagistica cat mai aproape de model, copierea si deci urmarea un scop obiectiv si in acelasi timp se suprapunea libertatea de manifestare a parerii personale, subiectivizandu-se. Avem asadar un prim pas spre subiectivizare si deci relativizare, care atunci se manifesta mai mult in plan intern. Arta devine defapt artistul, fapt evidentiat in deplinatate de Impresionism, cand nu mai conteaza decat clipa, senzatia, trairea de moment a artistului, avand totusi inspiratie exterioara, ca mai apoi in postmodernitate sa se ajunga la un subiectivism si relativism deplin, unde artistul se inspira din trairile sale interioare si "a picta ce simti" devine reperul "obiectiv" al artei.
Spre deosebire de acestea, icoana urmareste un scop obiectiv, cu mijloace relative incearca sa paveze drum spre absolut, pe care incearca sa-l descopere conturandu-l in linie si culoare. Din acest motiv inovatia in icoana nu poate avea decat un caracter mai degraba stiintific, ideea de noutate se manifesta in descoperire, aprofundare. De altfel un altfel de inovatie nu exista, incercarea de a aduce "ceva nou sub soare", sub soare, este o utopie, este iluzia artei in sfera s-a restransa, "arta pentru arta".
Daca la inceput de Renastere se problematiza care este activitatea umana cea mai inalta si se concluziona ca e stiinta urmata de pictura si poezie, icoana prezinta insa interesul obiectivitatii specifice stiintei in manifestarea formala a picturii.