Liantii folositi pentru pictura in tempera

Lianţii sunt substanţe care leagă materiile colorate între ele şi le ajută să adere la suport în urma proceselor fizice (uscare) sau chimice (oxidare), ale căror calităţi cerute

sunt să nu modifice culoarea pigmentului şi să păstreze elasticitatea ansamblului pigment-liant.”[1]

Datorită diversităţii formelor sale, tempera poate fi clasificată în diferite moduri. Dacă criteriul de clasificare este liantul folosit, se poate vorbi de tempera cu ou, (întreg, gălbenuşul sau doar albuşul), cu clei (cartilaj, gelatină, de oase, de peşte, de iepure, de pergament ş.a), din lapte (cazeină sau albumină) şi vegetale (amidon, făinuri, gume). Poate fi clasificată şi în funcţie de folosirea sau nu a uleiului, caz în care se vorbeşte de tempera grasă sau fără grăsime adăugată. Dacă o clasificăm în funcţie de suportul folosit, tempera poate varia de la tempera pe lemn, carton, hârtie, pânză, perete, sticlă, chiar metal; sau dintr-o altă perspectivă „în restaurare putem face diferenţa între o tempera solubilă sau insolubilă”[2] având în vedere stratul pictural care se dizolvă uşor în apă şi cel care nu se dizolvă.

Tempera cu ou este tempera medievală clasică regăsinduse la ea acasă în perioada Evului Mediu şi a Renaşterii. Mărturii despre aceasta găsim în manuscrisul „De Clarea”[3] conservat la Berna sau în tratatul de pictură a lui Ceninno Ceninni ce oferă o vastă prezentare a tehnicii temperei cu ou pe panou de lemn, practicat în atelierul toscan din secolul XIII. El recomandă tempera cu gălbenuş[4] de ou ca fiind mai rezistentă decât cea cu gălbenuş şi albuş, emulsie mai fluidă şi cristalină dar cu predispoziţie spre apariţia craclurilor, şi decât tempera cu gălbenuş de ou şi lapte de smochin ce se folosea la glasiuri şi în amestec cu unele albastruri.[5]

„Oul uscăndu-se formează o substanţă elastică, solidă, insolubilă în apă”[6]. Trebuie ţinut seama că tempera în ou la care nu se folosesc aditivi poate deveni casantă dând naştere craclurilor. Ca urmare emulsia de ou va fi găsita de puţine ori fără alte substanţe aditive în funcţie de scopul urmărit. Se poate întâlni tempera diluată cu apă sau uleiuri esenţiale, ţinânduse seama dacă rezultatul se doreşte a fi o culoare densă, strălucitoare cu tuşe suprapuse, sau din contră tonuri clare opace, uniforme.

În toate tipurile de tempera, chiar şi cele mai recente, ingredientele folosite pentru a da strălucire şi luciu sunt uleiurile, răşinile, balsamurile şi gumele iar oţetul, vinul, fierea de bou, berea fiartă, laptele sunt folosite ca substanţe fluidifiante adăugate şi diluate în funcţie de rezultatul dorit astfel încât să nu se altereze coeziunea, omogenitatea şi sicativitatea emulsiei. Folosirea acestei tehnici şi proporţionarea amestecurilor este condiţionată de experienţă, altfel rezultatul este unul nefavorabil descris de prezenţa craclurilor, exfolierilor, desprinderilor din stratul pictural, decolorarea şi culoarea pulverulentă. Deasemenea „cantitatea de ou introdusă în pigment variză. De exemplu, albul, ocrul, albastrul şi ocrul roşiatic necesită o cantitatea de ou mai mare decât celelalte”[7].

Începând cu secolul XIX odată cu redescoperirea tehnicii în tempera, reţetele se diversifică şi multiplică devenind mai complexe. În reţetele şi preferinţele personale ale pictorilor găsim ca „Fonatanesi utiliza o tempera, rece sau caldă, pentru efectele pesiajelor sale şi termina picturile cu culori de ulei şi vernis”[8], tehnică folosită şi de Carro ce o consideră excelentă şi practică. O reţetă interesantă oferă şi Chirio în Tratatul său de tehnici picturale: 1 galbenuş de ou; ulei de cocos, 2 linguriţe de esenţă de terebentină sau de petrol, jumătate de linguriţă de glicerină pură, oţet alb o linguriţă şi apă o linguriţă.”[9]

În Renaştere „gălbenuşul de ou se bătea bine, iar apoi se punea în el o ramură tânără de smochin, pisată, pentru ca laptele acesteia, amestecându-se cu oul şi cu culorile, să dea vopseaua de tempera, cu care se lucrau operele”[10]. Sucul lăptos de smochine verzi, un latex conservant, are proprietăţi acide şi lipicioase ce conţine clei şi răşini. „Pe lângă aceste proprietăţi, latexul, albicios în stare proaspătă, după uscare devine transparent, se întăreşte şi nu se mai dizolvă uşor cu apă, ceea ce dă o mai mare garanţie de fixare şi de trăinicie a culorilor”[11]. Ca conservant se poate folosi oţetul, vinul alb şi chiar borşul de tărâţe, ce apare mai ales la ruşi. Se pot adăuga 2-3 picături oţet sau acid acetic 3%[12], dacă acesta e în cantitatea mare el poate prejudcia albastrul ultramarin deci e de preferabil să fie folosit puţin, sau alţi conservanţi ca esenţa de cuişoare, eugenol, benzonat de sodiu dar al cărui efect în timp nu este cunoscut.

Tempera cu oul întreg este considerată mai puţin trainică datorită albuşului şi se obţinea prin agitarea albuşului cu gălbenuşul. „Oţetul diluat (1:1) îşi are aici rostul de emulsionare, mai ales că în prezenţa lui albuşul are proprietatea de a deveni mai fluid. Oţetul poate fi înlocuit cu 1% acid boric dizolvat în apă 20% sau se pune 2 % acid fenic amestecat cu apă 15%, sau 2 % acid salicilic cu apă 25%, cu formalină, ulei de cuişoare, de aspic [...] alt conservant, care în plus ajută la o uscare mai rapidă, este spirtul denaturat diluat, adăugând însă mai întâi în soluţia de ou puţin bicarbonat de sodiu, ca să nu coaguleze.”[13]

---

[1] Male, Emile Gilberte, Restauration des peintures des chevalet, Ed. Office du Livre, Paris, 1976, p. 45

[2] Baroni, Sandro, op. cit., p. 82

[3] Ibidem, p. 82

[4] Kleiner, L. Masschelein, Liants, Vernis et Adhésifs Ancients, Ed. Institut Royal du Patrimoine Artistique, Bruxelles, 1992, p. 82 „Gălbenuşul de ou conţine 51% apă, între 17% şi 38% lipide şi 15 % proteine” şi conţine lecitină un excelent emulsifiant ce favorizează amestecarea cu uleiurile şi vernis-urile având proprietatea de a stabiliza emulsia.

[5] Cennino Cennini apud. Baroni, Sandro, op. cit., p. 82

[6] Ibidem, p. 83

[7] Uspensky, Leonid, Losky, Vladimir, op.cit. p. 84

[8] Baroni, Sandro, op. cit., p. 84

[9] Ibidem, p. 85

[10] Vasari, apud. Săndulescu Verna, C, op. cit., p. 291

[11] Ibidem, p. 292, Experienţa se poate efectua cu latex de păpadie (Taraxacum Officinale), de laptele câinelui (Euphorbia Cyparissias), laptele cucului, (Euphorbia Helioscopia) sau de altă plantă cu latex similar

[12] Ibidem, p. 153

[13] Ibidem, pp. 293-294